Bogdan’s Developer Blog

Nu o să mă întind, pentru că toată lumea a făcut deja debugging în PHP, dar o să amintesc câteva procedee care mi-au fost de mare folos, în general, în lucrul la proiecte (foarte) mari.

1. assert - Pe parcursul scriptului, în locuri în care crezi că o să crape, chemi funcţia assert dând ca parametru condiţia favorabilă. Scriptul poate fi oprit dacă valoarea de adevăr a condiţia va fi evaluată ca fiind falsă (by default, scriptul nu se opreşte). Este recomandat ca assert să fie prezent doar în timpul dezvoltării. Exemplu:

assert($expectedRows == $foundRows);

Poţi wrap-a această funcţie în myAssert, de exemplu, pentru a specifica şi alte instrucţiuni (logging etc.). Cu funcţia assert_options poţi specifica opţiuni ca:

• ASSERT_BAIL - opreşte scriptul la evaluarea falsă a condiţiei;
• ASSERT_QUIET_EVAL - nu sunt output-ate erori la evaluarea la fals, util dacă vrei să le loghezi pentru o depanare ulterioară;
• ASSERT_CALLBACK - callback care se cheamă după evaluarea la fals - aici poţi face logging-ul;
• şi altele.

2. debug_backtrace - Afişează stiva de call-uri (de funcţii) şi de include-uri care au determinat flow-ul din aplicaţie, până la momentul apelului. Întoarce un vector asociativ cu informaţii de genul: numele funcţiei, linia de cod, numele fişierului etc. şi astfel vă puteţi scrie propria metodă de afişare a acestora. Pentru rapiditate poţi folosi debug_print_backtrace (doar PHP 5), pentru un output standard. Exemplu (generat în codul WordPress-ului):

#0 include() called at [/home/designla/public_html/bogdan/blog/wp-includes/template-loader.php:20]
#1 require_once(/home/designla/public_html/bogdan/blog/wp-includes/template-loader.php) called at [/home/designla/public_html/bogdan/blog/wp-blog-header.php:21]
#2 require(/home/designla/public_html/bogdan/blog/wp-blog-header.php) called at [/home/designla/public_html/bogdan/blog/index.php:4]

Eu, de obicei, am o funcţie globală pentru aplicaţie, care conţine propria mea afişare a backtrace-ului sau care doar wrappează apelul standard de afişare.

function myBacktrace() {
debug_print_backtrace(); // Pot scrie ulterior o afisare proprie
}

3. Folosirea mecanismului de reflection. Reflection este mecanismul prin care un program îşi poate cunoaşte funcţiile, clasele şi instanţele lor, excepţii şi alte entităţi, la runtime. Eu m-am folosit foarte recent de acest mecanism, facând debugging la un proiect foarte mare şi neştiind unde era definită o funcţie pe care o apelam (în plus, existau mai multe funcţii cu acelaşi nume în aplicaţie şi o junglă de includeri până la acel apel). Simplul apel arătat mai jos, mi-a dezvăluit această informaţie. Exemplu (generat în codul WordPress-ului):

ReflectionFunction::export(’the_content‘); // unde the_content este numele unei functiei

Apelul a produs:

Function [ <user> function the_content ] {
@@ /home/designla/public_html/bogdan/blog/wp-includes/post-template.php 53 - 58
- Parameters [3] {
Parameter #0 [ <optional> $more_link_text = ‘(more…)‘ ]
Parameter #1 [ <optional> $stripteaser = 0 ]
Parameter #2 [ <optional> $more_file = ” ]
}
}

Putem observa:

• declaraţia funcţiei;
• cine o defineşte: în cazul nostru este user defined function - <user>; strtolower, de exemplu, este <internal:standard>;
• parametrii;
• locaţia ei şi liniile de cod între care este cuprinsă definiţia funcţiei.

export este o metoda statică pe care o are fiecare clasă care implementează Reflector pentru entitatea respectivă, dar mai sunt şi o grămadă de metode care furnizează doar informaţiile ce te interesează.

Va urma.

(7 votes, average: 5 out of 5)

 Loading …

Popularity: 27%

Iată o chestie marfă, cu care m-am jucat zilele trecute instalând Debian pe un sistem şi lovit de nevoia de a customiza prompt-ul de Bash - prompt-ul care totally kicks ass este cel din Gentoo, user@host cu light green si apoi calea full cu light blue şi separatorul $. Iată codul mai jos pentru asta:

export PS1=’\033[1;32m\u@\h\033[0m \033[1;34m\w\033[0m \$ ‘

Dude, WTF? Ce trebuie să ştii este că:

• sunt mai multe secvenţe escape care înlocuiesc: user-ul (\u), numele statiei (\h), ultimul director (\W), calea lungă (\w), timpul (\t), data (\d), contoare comenzi (\# şi \!) şi altele;
• pentru a defini formatarea, începi secvenţa de control cu \033[ şi o termini cu m - chiar aşa, gândeşte-l ca un tag de început, iar atributele se scriu cu ; între ele;
• “atributele” permise sunt nişte coduri ce definesc (un număr limitat de) culori pentru text (e.g. 32, 34), culori pentru fundalul textului, blinking text ş.a.;
• “tag-ul” pereche pentru încheierea definiţiei de stil are atributul 0; dacă nu închizi un tag, tot outputul viitor va fi formatat corespunzător, până shell-ul întâlneşte un bloc de reset (e.g. \033[0m);
• PS1 vine de la Prompt Shell 1, prompt-ul principal.

Linia descrisă mai sus se introduce în ~/.bashrc -ul fiecărui user. În funcţie de distribuţia folosită poţi găsi tot felul de variaţii, uneori un stil pentru root şi altul pentru userii obişnuiţi sau mai poţi găsi secvenţele substituite cu comenzi de genul $(whoami) sau $(hostname) sau variabile gândite anterior formării string-ului; de exemplu, am văzut un prompt unde calea curentă era scurtată cu (un script folosind) puncte de suspensie atunci când era prea mare. E OK daca veniţi cu propria definiţie pentru PS1 mai târziu în fişier şi suprascrieţi precedenta, nu uitaţi să daţi export din nou. Tot în funcţie de distribuţie, definiţia pentru PS1 poate fi în altă parte (în ~/.bash_profile, pentru toţi userii în /etc/profile etc.)

Pentru testing purposes, poţi emite definiţia la care lucrezi direct în shell şi astfel va fi valabilă doar în shell-ul curent (eu cream un subshell cu su intrând din nou cu userul meu şi daca ceva nu ieşea bine, făceam exit). Dar atenţie, jucându-te în shell cu aşa ceva poate să-ţi dea bătăi de cap pentru că shell-ul nu cunoaşte numărul exact de caractere din query-ul tău şi te trezeşti cu el intercalat pe ecran (o să-ţi dai seama despre ce vorbesc) şi atunci îmbraci tag-ul cu \[ şi \] indicându-l astfel ca non-printing character, ca mai jos:

export PS1=’\[\033[1;32m\]\u@\h\[\033[0m\] \[\033[1;34m\]\w\[\033[0m\] \$ ‘ # text posibil infasurat (wrapped)!

Pentru mai multe, poţi citi în documentaţia pentru Bash (vezi capitolele 2 şi 6), conţine şi o galerie de prompt-uri (unele au mult scripting în spate), mai spre sfârşit.

Notă: E posibil ca nu toate terminalele să recunoască toate secvenţele (deci posibil niciunul), caz în care nu sunt interpretate sau sunt output-ate ca atare pe ecran (nu am testat astfel de situaţii). Ca un fapt divers, în Putty nu este activat blinking text by default.

(7 votes, average: 5 out of 5)

 Loading …

Popularity: 24%